24 July 2011

Orson Scott Card - Copiii minții

in Bucharest, Romania

Orson Scott Card - Copiii mintiiDacă v‑a captivat povestea copilului-geniu care a distrus fără să știe o întreagă rasă extraterestră, fără îndoială ați citit deja următoarele romane din ciclul lui Ender. Eu rămăsesem de multă vreme „dator” cu ultimul, „Copiii minții”, în care trebuie să regăsim rezolvarea pentru problemele rămase deschise la sfârșitul „Xenocid”‑ului: soarta coloniei Lusitania, către care se îndreaptă o flotă cu ordine de anihilare completă; a lui Jane, amenințată cu deconectarea și deci neființa, precum și a celorlalți doi copii ai minții lui Andrew, imaginile materializate ale fraților săi mai mari Peter și Valentine; și să nu uităm proveniența virusului descolada.

Nu știu dacă e din cauză că am terminat primele trei romane din serie cu destul de multă vreme în urmă și am citit între timp multe alte romane de calitate, dar mă așteptam la mai multe de la Card. Restul seriei m‑a ținut la vremea respectivă în priză și mi s‑a părut genial. „Copiii minții” în schimb nu prea trece pentru mine de nivelul mediocru. Evident, cartea se achită de datoriile restante la capitolul povești neterminate; însă rezolvările par de multe ori convenționale, lipsite de surprize, de acel je‑ne‑sais‑quoi care te face să reiei paragraful de la început ca să digeri mai bine informația.

"My greatest teacher once told me," said Yasujiro, "that a man who has risked his life knows that careers are worthless, and a man who will not risk his career has a worthless life."

Singurele părți cu un aer proaspăt sunt capitolele din prima jumătate dedicate lui Peter, care încearcă alături de Si Wang‑mu să găsească o soluție politică de a rechema Flota Lusitania. Din discuțiile în contradictoriu dintre cei doi aproape că sar scântei, ei înșiși sunt plini de viață și de motivație pentru a‑și duce misiunea la bun sfârșit și colaborează bine în confruntările verbale prin care încearcă să ajungă la forțele din spatele Congresului. În plus investigațiile lor poartă acțiunea pe două noi colonii, cea japoneză Divine Wind și cea samoană Pacifica / Lumana'i, cu toate detaliile legate de cultura și istoria lor bine construite de autor. Nu același lucru se poate spune despre „sora” lui Peter, „tânăra” Val, a cărei personalitate e ștearsă și discuțiile interminabile cu Miro devin în scurt timp iritante. Până și misiunea ei, de a descoperi planeta de origine a creatorilor descoladei, e lăsată în planul secund și nu pare a fi o prioritate pentru nici un personaj și cu atât mai puțin pentru scriitor; până în finalul romanului nu se ajunge la o concluzie clară în legătură cu descoladores. Iar rolul lui Andrew Wiggin e redus la doar două-trei capitole, așa că fanii lui din romanele precedente vor fi dezamăgiți. E destul de clar că a patra carte a seriei a fost gândită pentru Jane, către care converg numeroase eforturi din partea mai multor personaje. Poate autorul a simțit că importanța ei în desfășurarea evenimentelor nu a fost subliniată suficient până acum și a vrut să compenseze.

You see, I think our bodies are held together by love. The love of the master aiua for the glorious powerful body that obeys it, that gives the self all its experience of the world.

Odată cu accentul pe salvarea lui Jane, Card dezvoltă conceptul de filote, până acum în principal științific, utilizat pentru a susține comunicarea instantanee prin ansiblu, în planul metafizic, cuprinzând nu numai structura de bază a Universului, ci și conștiința tuturor ființelor. Pare a fi o sinteză între ideea budistă că fiecare ființă e înzestrată cu o formă de suflet – aiua în roman, care animă până și particulele elementare – și cea creștină de iubire ca forță de legătură între uman și divin. Această construcție justifică în roman o întreagă serie de fapte, altfel greu de strecurat pe lângă simțul critic al cititorului, dar în primul rând pentru a‑i oferi lui Jane un corp temporar atunci când rețeaua de computere e deconectată cu scopul de a o anihila.

Citind romanul până la sfârșit, nu poți să scapi de senzația că autorul și‑a pierdut interesul – sau inspirația? – pentru Ender; de altfel următoarele sale romane din același univers ficțional au început un nou ciclu, Saga Umbrelor. În ciuda minusurilor, „Copiii minții” a fost o lectură plăcută, deși cam ușoară și destul de previzibilă, în special spre final. Că doar nu vă așteptați ca personajul-cheie să piară și Lusitania să fie distrusă, nu?

Post a Comment